CASTRAREA ȘI EMASCULAREA DE-A LUNGUL TIMPULUI (III) -Feudalismul și sclavia neagră

Odată cu apariția orînduirii feudale asistăm la un declin pronunțat al instituției castrării. Deși încă practicată uneori, ea își pierde rolul de instituție pe care l-a avut în sclavagism. Majoritatea instituțiilor feudale interzic castrarea, iar creștinismul este cel mai drastic: cel care emasculează un alt bărbat poate fi excomunicat, dacă nu spînzurat sau ars pe rug.
  Dispariția instituției sclaviei aduce cu ea și un număr oarecare de limitări ale puterii discreționare a clasei nobiliare și unele drepturi ale oamenilor simpli. Astfel sînt considerați oameni -deci avînd suflet și fiind protejați de Dumnezeu- pînă și sclavii ,sau cei mai săraci sau neștiutori oameni, iar drepturile lor sînt garantate deci de Biserică. Se interzice expunerea trupului gol în public, sclavii se pot căsători, au drept la ziua liberă din săptămînă, și nu pot fi vînduți decît împreună cu toată familia. De asemenea, mutilările de orice fel sînt interzise, ca și torturarea organelor genitale, violul este interzis și el, iar sodomia pedepsită cu moartea.
  Bineînțeles că oricum au loc și abuzuri, dar cel puțin în teorie mutilări și violuri nu mai puteau avea loc atît de ușor ca în sclavagism. Ca să scape cu viață sau neexcomunicat de răspunderea unei castrări sau sodomii dovedite, un senior trebuia obligatoriu să se călugărească și să cedeze averea sa Bisericii -acest lucru constituind o frînă serioasă pentru eventualii amatori de castrare.
  Castrări au loc, dar cu totul și cu totul izolat. În special bandiții sau răsculații castrează nobilii prinși ca o formă supremă de umilire și răzbunare, soții înșelate sau rudele acestora castrează bărbații infideli, prelați ce au dreptul la mari cinuri sau moștenitori de mari titluri sînt îndepărtați de acestea prin castrare, pretendenți la mîna vreunei frumoase ori bogătașe sînt scoși din joc odată cu pierderea bărbăției, etc...
  Asta, în Europa creștină. Castrarea se mai practică în lume, la chinezi, japonezi, la indieni, în cele două Americi, în Africa, iar în lumea musulmană la scară mare. Tătarii o practică pentru a insufla groază și a  impune plata unui bir permanent. Există chiar o legendă românească unde se amintește de vremurile cînd tătarii ”le tăiau la femei țîțele și la bărbați părțile dedesupt” . Oamenii din ținuturile jefuite (cei mai încăpățînați, se înțelege!) erau mutilați pentru a le oferi celorlalți exemplu despre ce pot păți cei ce nu acceptă dominația tătarilor, dar și pentru a putea fi jefuiți altădată cu mult mai mare ușurință. Bărbații castrați pot munci în continuare dar, fiind mai greoi și fricoși, sînt mai apoi ușor de prins și forțați să spună unde și-au ascuns averea.
  Castrarea este încă practicată la scară largă în regiunile unde se mai practică sclavia, în cadrul unor mari imperii, căci mîna de lucru sclavă este încă necesară acolo, ca și măsurile punitive specifice.

SCLAVIA NEAGRĂ

Spre deosebire de frații lor din antichitate, sclavii africani vînduți în Europa și mai ales în cele două Americi sînt mult mai bine tratați decît aceștia. Deși sînt tot sclavi, și pot fi vînduți, bătuți, obligați să muncească doar unde li se spune, și fără să poată deține alte lucruri decît îmbrăcămintea de pe ei, spre deosebire de cei antici, acești sclavi au și drepturi, chiar dacă foarte puține și mai degrabă simbolice, -dar totuși drepturi certe. Mai ales sînt considerați ființe umane cu suflet, iar Biserica îi ia sub protecția ei, ferindu-i -atît cît poate- de excesele criminale ale proprietarilor.
   În fiecare duminică au drept la odihnă și merg la slujbă. Nașterea, căsătoria și moartea le sînt slujite de preoți. Au drept de nume de botez și de familie, de căsătorie, și de morminte cu cruce la moartea lor, în vreme ce sclavii antici primeau nume de animale sau lucruri, nu se puteau căsători, iar cadavrele lor erau aruncate animalelor sau îngropate în gropi comune. Sclavii negri au drept la sexualitate proprie (doar hetero) și la viață sexuală regulată. De asemenea, au drept la asistență medicală și au proprii lor vraci, dar și acces la medicul uman, cînd situația o cere. Contrar a ce se crede, nu puteau fi pedepsiți decît în urma unui proces în care li se stabilea vina, întotdeauna fiind asistați și de un preot, iar pedepsele erau stabilite clar, în coduri de legi specifice. Erau însă interzise pedepsele cauzatoare de moarte (cu excepția cazului cînd se impunea pedeapsa capitală), de infirmități permanente, cele degradante sau cu caracter sexual.
  Un sclav nu putea fi posedat de un alt bărbat, sau de vreun animal. Nu putea fi lovit intenționat peste organele sexuale, nu i se putea amputa intenționat vreun membru oarecare, și nu putea fi biciuit măcar pînă la moarte, oricît ar părea de ciudat. Bicele supraveghetorilor aveau mai degrabă rolul de a accelera ritmul muncii, de a potoli spiritele încinse, de a sparge încăierările sau de a atrage atenția prin pocnete cînd trebuia dată vreo poruncă nouă unor sclavi mai îndepărtați. Deși biciul este considerat astăzi drept un simbol al exploatării nemiloase a sclavilor, erau totuși rare cazurile cînd el era folosit pentru pedepsire, și atunci doar în urma unui proces în care sclavul avea -teoretic- dreptul să se apere, iar biciuirea nu trebuia să îi genereze moartea sau infirmități permanente.
  Puterea discreționară a stăpînilor de plantații era înfrînată și în alte cazuri. Sclavul avea drept la pudoare, nu putea fi expus niciodată gol în public. Fetele și femeile sclave nu puteau fi violate nici măcar de către stăpîn, ba chiar acesta nici nu avea voie să aibă relații sexuale cu ele. Aici însă Biserica închidea ochii mai întotdeauna!  Un sclav nu putea fi vîndut decît împreună cu familia sa. De asemenea, sclavul era totuși proprietarul hainelor de pe el și a lucrurilor primite în dar de la stăpîni sau de la Biserică.
  Cît despre castrare... nu era voie să fie practicată nici măcar atunci cînd sclavul viola chiar și vreo femeie albă. Dacă aveau loc asemenea operații, ele aveau loc clandestin, urmate în mod invariabil de uciderea celui castrat, Căci -după cum am mai precizat- Biserica îl excomunica pe omul care a castrat un bărbat de orice rasă.

CASTRAREA ȘI EMASCULAREA UMANĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI (II) Castrarea în sclavagism

În societățile tribale primitive, castrarea era destul de rar întîlnită. Mai ales datorită faptului că era practicată arhaic, cu instrumente de os, lemn sau piatră, și după mertode barbare, sîngeroase și neigienice, care lăsau victimelor puține șanse de supraviețuire. Pentru ca emascularea să devină o practică realizată științific, a fost necesară apariția statului sclavagist, prin unirea mai multor triburi de indivizi foarte puternici, inventivi și războinici, ce puteau astfel strînge armate foarte mari, puteau acumula bogății și mari suprafețe de teren arabil, ce nu puteau fi lucrate decît de armate întregi de sclavi.
  Sclavia propriu-zisă a fost generată de apariția a două mari areale ocupaționale: agricultura extensivă și construcțiile de mari dimensiuni. Apariția marilor proprietari de pămînturi a generat și o goană fără limite după mîna de lucru ieftină, iar construcțiile uriașe (fortărețe, cetăți, drumuri pavate, piramide, ziduri de apărare, mari temple, statui megalitice, diguri, porturi, etc...) nu se puteau realiza cu rapiditate decît cu ajutorul unui număr cît mai mare de sclavi. Astfel a apărut instituția sclaviei, ca o ramură a economiei extrem de profitabilă. Au apărut procuratorii de sclavi, școlile de sclavi, supraveghetorii de sclavi, castratorii profesioniști de sclavi, torturatorii, legislația specifică sclaviei, pedepsele specifice sclavilor, războaiele de jefuire și strîngere de sclavi, etc...
  Odată cu apariția instrumentelor de metal, castrarea intră în uzul vremii ca o ocupație rentabilă. Nu se mai castrează de obicei barbar, îndepărtîndu-se testiculele cu tot cu scrot, sau tot aparatul genital, ci doar testiculele și/sau o parte din penis. Castrarea nu trebuie să îl împiedice pe sclav să lucreze, sau să necesite o prea mare perioadă de refacere, căci sclavul trebuie totuși hrănit chiar și cînd nu lucrează, iar asta înseamnă bani pierduți!
  Apar castratorii umani pricepuți, instrumente de tăiat fine, din metal, butuci speciali de imobilizare a victimei, metode de cauterizare a rănilor, metode de refacere rapidă a sclavului castrat, lazarete speciale unde aceștia își revin după operație. Apar pomezi ce grăbesc cicatrizarea rănii sau care îndepărtează muștele și viermii din rană, etc...

DE CE ERAU CASTRAȚI SCLAVII

  Castrarea și emascularea sclavilor nu se practicau chiar peste tot. La popoarele considerate barbare (gali, britoni, scandinavi, daci, panoni, roxolani, celți, germani, etc.) aceasta era interzisă, de obicei. În cel mai bun caz, un sclav putea fi castrat înainte de a fi ucis, ca o formă supremă de umilire, Doar sclavii care deserveau anumite temple, sau cei care păzeau gineceurile regale puteau fi castrați, dar de obicei, la cerere, căci asemenea paznici erau foarte bine tratați, comparativ cu frații lor de captivitate. Existau ce-i drept unele triburi barbare unde sclavii erau castrați în totalitate, dar foarte puține. De obicei barbarii respectau virilitatea și admirau curajul și munca fizică, deci și numărul sclavilor era foarte mic ,și nici nu se aplica castrarea asupra lor căci se credea că prezența sclavilor castrați atrage mînia zeilor sau spiritelor protectoare ale vitejiei și virilității.
  Castrarea se practica însă extins în toate marile imperii, unde nevoia de lux și desfrîu a dus la apariția unor vaste domenii economice destinate satisfacerii luxului și desfrîului. Marile civilizații deveneau din ce în ce mai rafinate, atît în domeniul artei, gastronomiei, protocolului, vestimentației,cît și în domeniul sexualității. Civilizația cere rafinament, strălucire, culoare, picant, lene, opulență. Armate întregi de luptători, servitori și sclavi stau la dispoziția celor care au norocul de a face parte din marile familii alese de zei! În asemenea imperii, nevoia de trai bun cere ca sclavii să constituie o marfă extrem de căutată, bine plătită (procuratorilor) și exploatată la sînge. Iar sclavii, considerați de toată lumea drept obiecte vorbitoare (deci trupuri fără suflet) trebuie să se supună orbește la orice poruncă sau capriciu al stăpînilor, chiar dacă din aceasta li s-ar putea trage îmbolnăvirea, mutilarea gravă sau moartea.

  Nu se știe sigur cum ajungeau sclavii din oameni liberi și cu conștiință biete mașini fără suflet, fără demnitate și fără a avea dreptul la protecția vreunei zeități, însă astfel ajungeau, marea lor majoritate. Pe lîngă teribilele suplicii pe care le îndurau în asprele și demonicele „școli,, de sclavi, unde erau forțați să devină homosexuali, să se lase posedați sexual de animale, să bea urină, să mănînce pămînt, viermi, fecale și alte murdării, să fie violați de femei, să suporte fel de fel de lovituri și privațiuni -lucruri care aveau un impact deosebit asupra psihicului, zdrobind voința omului definitiv- se pare că mai exista și o componentă rituală. Putem presupune că vreun preot sau șaman executa vreun ritual prin care în mod simbolic sufletele celor supuși caznelor erau predate zeilor, și nu mai puteau fi recuperate decît tot prin voința zeilor. E foarte posibil și ca la început sclavii să fie drogați și ei să se trezească după un anumit timp de sclavie sub influența drogurilor, fără să-și dea seama ce s-a întîmplat între timp.
  Cert este că amenințarea cu castrarea, sau chiar castrarea propriu-zisă, erau uzuale și nu erau considerate în genere pedepse, de către stăpînii de sclavi, ci doar operații benigne de liniștire a celor prea ațîțați. În caz de zvon de revoltă a sclavilor, castrarea în public a cîtorva dintre ei era de obicei suficientă pentru a-i potoli pe cei prea porniți. Sclavii însă suportau destul de ușor ideea că au fost castrați, și asta din cauza faptului că -cu excepția sclavilor tineri și frumoși, care erau utilizați ca amanți homosexuali ai stăpînilor (mai rar ai stăpînelor)- ceilalți sclavi de obicei nu aveau deloc drept la viață sexuală proprie, și nici nu își puteau alege sexualitatea. Ei puteau fi posedați sau torturați oricînd sexual de către stăpînii lor, chiar dacă acest lucru nu le făcea plăcere, căci sclavul nu avea dreptul la fericire, la mulțumire, la demnitate, și nici nu avea drept de alegere. El trebuia să fie ceea ce considera stăpînul său că trebuie să fie. De asemenea, nu avea nici dreptul la căsătorie, la viață sexuală proprie (nici măcar homosexuală sau zoofilă), și nici la libido. O simplă erecție nesupravegheată putea duce la castrarea lui pe loc, fără nicio judecată. O privire lubrică aruncată stăpînei, stăpînului sau vreunui servitor ori servitoare -la fel. Iar motive de a hotărî castrarea vreunui sclav erau cu duiumul, și stăpînul nu datora niciun fel de justificare, nimănui.

  Astfel, un sclav putea fi castrat pentru că avusese o erecție ,sau răspunsese urît stăpînei sau supraveghetorului, putea fi castrat dacă era numit la paza gineceului, dacă avea vreo boală sexuală sau se rănea la penis sau testicule. I se putea reteza sau scurta penisul dacă îl avea mai lung ca al stăpînului, sau tăiate testiculele prea mari, dacă urina prea des, dacă era prins masturbîndu-se, dacă era prea iute, sau dimpotrivă prea leneş, dacă fugea sau încerca să fugă, dacă era descoperită vreo armă asupra lui, dacă minţea, dacă greşea în realizarea vreunei activităţi, etc... Sabia lui Damocles a castrării atîrna deci în permanenţă asupra sexului sclavilor, iar abstinenţa forţată îi făcea să accepte cu destulă uşurinţă faptul că nu mai sînt bărbaţi, deşi operaţiile erau încă dureroase şi mai ales definitive. Pentru mulţi era chiar o binecuvîntare, căci aşa scăpau de stresul aşteptării momentului castrării şi se simţeau eliberaţi de o povară.
  Însă să nu se creadă că orice sclav era în mod automat destinat castrării, mai devreme sau mai tîrziu, căci acest lucru nu era deloc economic. Pe lîngă faptul că necesita un scopitor profesionist şi o mare perioadă de refacere (cînd sclavul era practic hrănit doar o dată pe zi, şi cu foarte puţină mîncare, dar nici nu putea munci -deci tot pagubă însemna!) -sclavii castraţi deveneau greoi şi leneşi, nemaiavînd pentru ce parte a corpului generatoare de plăceri să îşi facă griji. Deveneau placizi, înclinaţi spre reverie, spre somn, rezistenţi la bătaie, şireţi şi plîngăreţi, iar aspectul lor devenea urît şi se îmbolnăveau mult mai uşor decît ceilalţi. Astfel de sclavi valorau întotdeauna mai puţin, cu excepţia cazului cînd erau artişti sau artizani buni, şi îşi puteau permite să fie mai leneşi. Altfel, castrarea era mai degrabă o ameninţare, sau era utilizată ca formă de manifestare a puterii, cînd erau capturaţi  soldaţi din elita vreunui stat rival sau conducători ai acestuia
  Pe zidul unui templu egiptean apare o frescă care relatează cum soldaţilor luaţi prizonieri de armata unui faraon li s-au tăiat în întregime penisurile şi mîinile drepte, decăzîndu-i astfel definitiv din rangul de razboinici virili şi viteji la acela de mutilaţi. Avem de-a face aici cu o castrare punitivă, şi putem presupune că aceşti foşti soldaţi mutilaţi au devenit mai apoi sclavi.

  Castrarea nu se aplica însă doar sclavilor. Existau preoţi castraţi benevol, ce slujeau la anumite temple ale unor zeităţi feminine, asistaţi de slujitori de asemenea castraţi. Rivalii în dragoste reuşeau uneori să îşi scoată adversarul din joc castrîndu-l. Tot aşa, moştenitorii vreunui nobil bogat planificau şi duceau la îndeplinire castrarea vreunui frate sau văr rival, ce devenea astfel nedemn de tron sau de titlul de nobleţe. Soţii înşelate puteau pune să le fie castraţi soţii infideli, sau un soţ gelos să pună să fie castrat amantul soţiei prins asupra faptului, etc...
  Însă în nicio altă epocă istorică nu s-a mai dezvoltat o instituţie a castrării atît de completă şi de bine pusă la punct ca în epoca sclavagistă.

CASTRAREA ȘI EMASCULAREA DE-A LUNGUL TIMPULUI (I)

ÎN NATURA SĂLBATICĂ

În sălbăticie, castrarea nu este o practică des întîlnită, este cu totul întîmplătoare și se datorează fie vreunui accident natural, fie luptelor duse de masculi pentru posedarea femelelor, fie acțiunii -de obicei neintenționate- a omului.
  Cazurile de castrare accidentală sînt totuși foarte rare. În timpul fugii din calea unei primejdii naturale (foc, viitură, furtună, cădere de pietre, etc...) masculul poate să-și agațe testiculele sau penisul în vreun ciot ascuțit sau piatră tăioasă iar acestea pot fi secționate -de exemplu. Sau masculul în chestiune cade în timpul retragerii din fața primejdiei, și alt animal din turmă îi secționează organul cu copita sau cornul, fără să vrea. Ori crocodilul sau rechinul ce atacă masculul ce se adapă reușeștesă-i smulgă acestuia doar organele virile. Un lup sau un tigru doboară un mascul de antilopă și începe să-i mănînce testiculele, fiind însă forțat să se retragă la un moment dat, iar masculul doborît -care nu e încă mort- își revine și fuge. etc...etc...
  Asemenea cazuri sînt foarte rare, deși se maiși întîmplă. Mai des întîlnite sînt castrările realizate de masculi concurenți, care se luptă pentru a poseda femelele grupului, în timpul perioadelor de rut. De multe ori, masculii care se luptă cu masculii din aceeași specie încearcă să-și scoată adversarii definitiv din joc prin castrare, străduindu-se să distrugă aparatul genital al celorlalți prin lovituri, mușcături sau secționare cu ghearele sau cu coarnele . Caii sălbatici sau masculii cămilelor se lovesc puternic cu copitele sau încearcă să-și smulgă unul altuia testiculele cu dinții. Simpaticii și aparent inofensivii iepuri luptă de multe ori pînă la castrare, cu ghearele și incisivii lor deosebit de ascuțiți. Lupii  și șacalii încearcă deseori să își castreze adversarul mascul cu colții. Șobolanii, la fel.
  Lupta pentru perpetuarea speciei este deseori extrem de dură în natura sălbatică, și regula cere ca doar exemplarele foarte puternice, sănătoase și descurcărețe să aibă dreptul la posedarea femelelor și la perpetuarea speciei. Ironia sorții poate să facă în așa fel încît amîndoi masculii implicați în lupta pentru fecundare să se aleagă cu testiculele rupte sau zdrobite, ori cu penisul rupt, iar femelele să fie nevoite să își caute satisfacția în altă parte. :)
  Oricum, la animalele sălbatice masculii castrați sînt în mod obligatoriu condamnați la moarte. Devenind prea grași și greoi datorită lipsei de testosteron, acești masculi devin o pradă ușoară pentru carnivore sau pentru om.

ANIMALELE DOMESTICE

  Nu se știe cu exactitate cînd a apărut castrarea animalelor realizată de om în mod conștient, dar se poate lesne presupune. Probabil mai întîi omul primitiv a observat că masculii castrați erau mai ușor de prins și acceptau captivitatea cu mult mai mare ușurință. Astfel, animalul captiv putea constitui o rezervă sigură de carne pentru perioadele de frig sau de secetă, cînd vînatul se reduce semnificativ și spectrul foametei poate să apară la orizont. Mai tîrziu omul a observat ca masculii anumitor specii, în urma castrării, pot fi utilizați ca animale de povară și transport, și a început să castreze special masculi tineri din speciile respective, ce se pretau cu ușuriță astfel la domesticire.. Nu era însă obligatorie castrarea animalelor destinate transportului: caii, cămiloii și cîinii  masculi trăgeau la ham cu mai multă sîrguință dacă aveau ouăle la locul lor. Doar bivolii și taurii erau castrați obligatoriu.
  Primele castrări realizate de om erau probabil foarte grosolan realizate, și multe animale mureau datorită infecțiilor sau pierderii masive de sînge. De asemenea, aceste operații trebuie să fi fost realizate după metode rituale, iar testiculele respective arse pe altare sau consumate în cadrul unor ceremonii magice specifice. Mai tîrziu, caracterul magic al acestui gen de operații s-a estompat, și odată cu dezvoltarea agriculturii specializate castrarea animalelor a devenit o banală operație agricolă realizată de scopitori profesioniști recunoscuți.

CASTRAREA UMANĂ

Castrarea umană specializată se pare că a apărut cam în același timp cu castrarea animală, deși dovezi scrise nu avem. Se pare că la început era vorba de un ritual de deposedare rituală de putere virilă aplicată prizonierilor, mai ales la triburile de canibali. Războinicii căzuți prizonieri erau mai întîi castrați sau chiar emasculați total, iar testiculele și uneori și penisurile lor erau consumate în cadrul ceremoniilor de triumf ale învingătorilor. Se credea că prin consumarea testiculelor unui războinic viteaz virilitatea și vitejia acestuia trec în proprietatea învingătorului. Inima era consumată în același scop, iar mai apoi toată carnea putea fi mîncată și de restul tribului. Acest gen de castrare ritual nu era de fapt o castrare în sine, căci era urmată obligatoriu de ucidere, și deci își pierdea caracterul umilitor-punitiv.
 Dacă se întîmpla totuși ca vreun asemenea prizonier castrat să scape totuși cu viață și să fugă, el era oricum condamnat la ostracizare, căci nemaifiind bărbat nu putea fi nici războinic, nici măcar femeie în cadrul grupului. La primitivi rolurile sexelor erau foarte bine definite, iar bărbații tribului trebuiau obligatoriu să fie buni luptători, buni vînători și soți virili, potenți și fertili.

SCLAVII

 Apariția sclavilor coincide practic cu apariția castrării ca mijloc de aducere la supunere. În timpul vînătorilor sau luptelor dintre triburile rivale, unii războinici primitivi erau castrați accidental, iar ceilalți membri ai tribului observau că aceștia își pierdeau de obicei odată cu virilitatea și vitejia, devenind mai greoi în mișcări, mai înclinați spre meditație, mai puțin capabili să se apere. Acest lucru a stat la apariția obiceiului de a castra prizonierii capturați, sau de a-i menține docili cu ajutorul amenințării cu castrarea.

 În epoca primitivă, castrarea putea fi utilizată în mai multe scopuri:

-Bărbații unui trib rival erau capturați și castrați, devenind sclavi, iar femeile acestora deveneau soții sau chiar și sclave -mai rar- ale învingătorilor. În acest caz castrarea avea atît rolul de marcare a superiorității învingătorilor, cît și de a cuceri definitiv teritoriul deținut pînă atunci de tribul concurent.

-Conducătorii și preoții tribului capturat erau castrați de către învingători pentru ca tribul învins să accepte conducători impuși de învingători și să le plătească tribut acestora din urmă. Această castrare limitată avea scop să înspăimînte și să marcheze superioritatea cuceritorilor și dreptul de a fi serviți de învinși, -dar și de înlăturare a pericolului ca foștii șefi să se răscoale și să revină la putere.

-Tinerii unui trib erau supuși la anumite probe, înainte de a putea primi titlul oficial de bărbați și războinici. Trebuiau să treacă prin anumite probe de anduranță, dexteritate , forță și ingeniozitate, trebuiau să reziste la durere, să realizeze arme și să vîneze cu ele, să doarmă în pădure printre animalele sălbatice, să dezlege șarade, să cînte cîntece de vitejie, să se cațere pe stînci abrupte sau în copaci înalți, să utilizeze bine armele specifice tribului, etc... Cei care nu reușeau aceste probe mai mulți ani la rînd, erau fie alungați sau izolați, fie uciși, iar uneori chiar castrați. Aici avem de-a face cu o selecție naturală a celor mai puternici și descurcăreți indivizi ai clanului, și eliminarea prin castrare a celor slabi și fricoși, ce nu trebuiau să producă și alți indivizi tarați ca și ei.

-Bărbații din unele triburi aflate în zone foarte slab productive (deșerturi, munți, ghețuri, păduri cu animale puține, insule suprapopulate,etc.) ,pentru a nu crește prea mult populația și consumul, erau castrați după ce produceau un anumit număr de copii sau treceau de o anumită vîrstă.

Aici avem de-a face cu o castrare cutumială, liber-consimțită, practicată pentru a împiedica suprapopularea.

-Indivizii considerați demni să devină șamani sau preoți ai tribului erau castrați sau se automutilau. Castrarea acestora se realiza deci în scop inițiatic sacerdotal.

-Mai puteau fi castrați membri ai tribului ce comiteau delicte, profanatorii, cei care erau bănuiți că au adus blesteme sau molime asupra tribului, cei necredincioși soțiilor, sau chiar orice bărbat străin care pătrundea întîmplător pe teritoriul acestuia.

Oricum, în comuna primitivă rolul castrării era fie aproape exclusivpunitiv sau de afirmare a superiorității, fie de inițiere sacerdotală sau de limitare a suprapopulării, ori de oprire de răspîndire a genelor tarate.

CASTRAREA ȘI EMASCULAREA ÎN BDSM -introducere

La cererea unor practicanți BDSM interesați, voi începe astăzi prezentarea unei tehnici de tortură și umilire prea puțin cunoscută la noi, dar destul de des întîlnită în țările cu un BDSM dezvoltat, deși considerată peste tot drept ilegală, chiar și cînd este realizată strict consensual. Este vorba despre castrare și despre emasculare, tehnici care necesită anumite condiții speciale pentru a putea fi realizate în absolută siguranță, mai ales prin metodele BDSM, căci și legile din România pedepsesc atît tortura, violul, expunerea rușinoasă în public, umilirea, lovirea, limitarea libertății de mișcare sau mutilările de orice fel. Ca orice tehnică sadomasochistă hard, castrarea trebuie realizată îndeplinindu-se anumite condiții esențiale, care să șteargă, practic caracterul ilegal al operațiunii, chiar și dacă aceasta ar fi descoperită vreodată. Căci acest lucru este posibil, oricît de ciudat ar părea.

  Precizez că, deși voi prezenta pe larg nu doar istoricul castrării și emasculării în societate,dar și motivațiile și metodele ce pot fi utilizate în acest scop, aceste articole nu pot fi înțelese ca o incitare la asemenea practici, ci ca o încercare de a tempera chiar elanul unor Dominatoare inexperte de a se avînta într-o afacere plină de riscuri, în care încarcerarea și interzicerea practicării BDSM-ului pe viață sînt perspective reale. Castrarea , și mai ales emascularea sînt operații periculoase, realizabile doar în anumite condiții stricte, cu respectarea unui protocol obligatoriu, și în condiții de consensualitate absolută. Nu doar legile penale interzic mutilările, dar și normele sociale nescrise, iar cei care sînt descoperiți că au practicat așa ceva riscă și ostracizarea socială, nu doar răspunderea penală.
  Dar demersul meu mai are un scop, acela de a împiedica implicarea BDSM-ului românesc într-un scandal ce ar arunca o lumină urîtă asupra lumii sadomasochiștilor, prezentîndu-i ca pe o adunătură de criminali și schingiuitori de persoane nevinovate, al căror loc e numai la ocnă sau la balamuc. Dacă dorim ca BDSM-ul să fie recunoscut oficial și legal, trebuie să ne ferim de implicarea în asemenea scandaluri, iar tehnicile periculoase trebuiesc executate fără cusur și strict consensual.

  Revenind la subiectul nostru, țin să precizez că operațiile de castrare și emasculare sînt realizate foarte rar, în general de către Stăpîne experte, și de obicei în cel mai mare secret. Foarte puține informații despre castrări realizate de Dominatoare ajung în public, iar sclavii care sînt castrați de obicei intră în serviciul definitiv al Stăpînelor castratoare, și nu mai sînt lăsați să se exprime în public vreodată. Cît despre imaginile concrete ale unor asemenea operații realizate de Stăpîne, acestea sînt și mai rare, căci pot constitui oricînd probe pentru urmărirea penală a celor implicați, fie ei Stăpîni sau sclavi. Dar tocmai din această cauză, acest tip de imagini este foarte căutat, mai ales de voyeuri și masochiști ! :)

  Trebuie precizat, de asemenea, că există o deosebire fundamentală între castrările realizate din motive medicale, cele realizate la cererea celor ce doresc să devină eunuci, și cele realizate prin metode BDSM. Primele sînt realizate doar de medici, în clinici speciale, a doua categorie se realizează de către „cutters„ (tăietori) profesioniști, în condiții destul de civilizate, iar ultimele se realizează de către Stăpîne sadice sau experte, în condiții umilitoare și prin metode destul de primitive. Ori, asupra acestei din urmă categorii își propune demersul meu să se axeze.
  La baza seriei de articole ce vor urma despre acest subiect stau informații preluate din unele materiale de specialitate, saituri de gen și discuții avute cu Stăpîne castratoare și sclavi castrați sau care au fantezii legate de castrare. Oricînd pot apărea noi informații , ce pot îmbogăți prezentarea acestui subiect, și pe măsură ce voi avea acces la acestea articolele vor suferi modificările ce se impun. Precizez că aici nu veți găsi explicarea fenomenului din punct de vedere medical , legal sau psihiatric, oricum psihiatria tratează toate experiențele BDSM drept niște deviații de comportament sexual normal, deci nu poate constitui o susă de informații serioasă. Scopul articolelor va fi doar acela de a explica pe înțelesul celor ce doresc să practice așa ceva termenii de specialitate, să explice motivațiile părților, și să ofere un set de norme de comportament aplicabil în asemenea situații, în așa fel încît cei care vor practica așa ceva să fie în cunoștință de cauză, să cunoască bine riscurile și eventual să ducă la bun sfîrșit și în condiții de absolută siguranță și discreție operațiile atît de periculoase și delicate.
  Lectură plăcută în continuare!  :)

SEXUL SADIC

După cum am precizat și în articolul precedent, spre deosebire de toate celelalte categorii sexuale cunoscute (inclusiv fetișismul), sexualitatea sadomasochistă se manifestă foarte diferit, avînd la bază  nu sentimente de apropiere, dragoste, respect reciproc, plăcere împărtășită, consensualitate sau măcar interese comune, ci respingere, dispreț, răceală sufletească și comportament impus. De aceea, nici actul sexual efectuat de sadici asupra trupului sclav nu se aseamănă cu actul sexual obișnuit.
  Datorită faptului că Stăpînii sadici de ambe sexe nu simt de fapt plăcere cănd posedă un sclav femel sau mascul, actul lor sexual nu este destinat să ofere la rîndu-i plăcere, ci să sublinieze diferența care există între cei doi (sau mai mulți ) parteneri, să ofere partenerului submis dovada calității sale de inferior și să sublinieze faptul că egalitatea între Stăpîn și sclav este imposibilă. De aceea, actul sexual realizat de Dominant va fi brutal, fără vreun preludiu ,cu mișcări bruște și sacadate, punctat de lovituri și injurii, în poziții jenante și improprii, în așa fel încît sclavul să nu simtă absolut nici o plăcere, ci doar să sufere suplimentar suferință, umilire și dispreț. Stăpînul posedă sclavul ca și cum ar spăla cu brutalitate un cîine rîios, nu pentru că i-ar face plăcere, ci pentru că trebuie să facă și treaba asta murdară, alfel s-ar umple toată casa de rîie.. Plăcerea Stăpînului rezidă din observarea neplăcerii resimțite de sclav, din văicărelile si implorările sclavului, și din sublinierea caracterului său de superior, nu din actul sexual propriu-zis.

  Stăpînele experte își vor poseda deci sclavii în așa fel încît aceștia să fie forțați să își recunoască inferioritatea socială și sexuală în fața lor, să conștientizeze faptul că nu sînt decît niște femele cu un apendice ce se aseamănă cu un organ masculin, dar fără funcțiile acestuia. Nu le vor permite niciodată sclavilor să le posede sexual în vreun fel, ci se vor strădui să îi facă pe sclavi să uite că au fost cîndva bărbați și au posedat sau au vrut vreodată să posede vreo femeie sau chiar și vreun bărbat. A ucide sexualitatea din sclav este supremul triumf pentru o Stăpînă, și acest lucru îi provoacă ei orgasm, nu scărpinatul din partea unui sclav. Dacă s-ar lăsa posedată de un sclav, s-ar simți ca atunci cînd ar fi posedată de un cîine, de un porc sau de un lepros hidos. S-ar simți mai umilită chiar și decît un sclav. Dacă Stăpîna respectivă chiar are chef să facă sex, ea face sex, dar niciodată cu vreun sclav, ci cu vreun alt partener de sex, eventual cu vreun gigolo, care este și în mintea ei un bărbat veritabil destinat să își folosească penisul pentru scărpinat doamne veritabile.
 Din nefericire, piața este plină de submisivi începători și virgini, plini de visuri aiurite și irealizabile, care se consideră „sclavi„ numai pentru că le-ar plăcea să fie sparți la cur de o femeie,  pe care să o poată poseda totuși sexual din cînd în cînd. Și căt de furioși, de dezamăgiți și de nefericiți sînt aceștia cînd văd că nu îi acceptă nicio Stăpînă, sau cînd li se cere tribut, cînd ei sînt convinși că cocoșelul lor și acceptarea unor bizarerii ar trebui să fie suficiente ca Stăpînele să leșine de plăcere!...

ROLUL DISPREȚULUI ÎN SADOMASOCHISM

Spre deosebire de toate celelalte categorii sexuale cunoscute, în sadomasochism relațiiile se bazează pe disprețuirea părții submisive, și nu pe respect sau iubire. Și aceasta din următoarele motive:

1.-Stăpînii și sclavii nu au parte de același tip de trăiri,ca în celelalte tipuri de relații sexuale. Oricît de ciudat ar părea, nici Stăpînii,nici Stăpînele nu pot avea orgasm atunci cînd posedă sclavi. Păsărica Stăpînei, linsă de un sclav sau de o sclavă nu-i oferă acesteia decît o senzație de ușurare, asemănătoare cu cea resimțită după ce urinează sau bea apă cînd i-e foarte sete .Iar Stăpînul care posedă sexual un sclav sau o sclavă va simți cam același lucru, ejaculînd practic fără nici o plăcere. De aici și atitudinea disprețuitoare a Dominatorilor vizavi de sclavi, care -vorba aceea: nici să provoace o plăcere Stăpînilor nu sînt în stare! Dominatorii se excită mai ales cînd torturează sclavii, cînd reușesc să le provoace acestora neplăcere intensă, dureri mari, suferință fizică și psihică intensă. Sexul este doar complementar, ca supapă de refulare pentru energia sexuală ce se acumulează în timpul ședinței.

2.-Sadomasochismul este o relație bazata pe o ierearhie foarte rigidă, asemănătoare cu ierarhia socială feudală, cu reguli de comportament foarte stricte în care fiecare categorie este bine definită, iar amestecul dintre cele două categorii este imposibil. Sclavii sînt considerați practic niște primitivi, ce pot fi utilizați pentru satisfacerea unor capricii de moment, dar niciodată drept niște egali ai Stăpînilor. Ei sînt tratați întotdeauna cu superioritate, cu aroganță, fiind considerați născuți să slujească și să fie umiliți și disprețuiți. De asemenea, pentru Dominatorii experți, lumea BDSM se împarte în Stăpîni și sclavi, categoriile de „coca cola„, „switch„ , „vanilla„ fiind asimilate tot cu sclavii și tratate ca atare.

3.-Nefiind o relație în care ambele părți cer și oferă plăcere, în sadomasochism rolul tributului este foarte important. Acesta se aseamănă cu impozitele obligatorii la care aveau dreptul seniorii feudali, care nu plăteau însă nici un fel de impozit. Sclavii moderni sînt obligați să ofere tribut pentru a putea ajunge la extazul pe care doar torturile Dominatorilor experți li-l poate oferi, ei neputînd găsi această plăcere nicăieri în altă parte. Tributul poate fi constituit de sume de bani, servicii penibile, sau chiar în părți ale corpului sclavilor. De altfel, rolul tributului este în special acela de a cumpăra bunăvoința Stăpînilor, care în acest fel devin mai concesivi și nu își mai mutilează sau ucid sclavii, căci mai ales sadicii de ambele sexe simt plăcere doar cînd sclavii sînt aduși pînă aproape de moarte sau mutilare.    De aceea, masochiștii trebuie fie să se străduiască să devină foarte bine aranjați din punct de vedere financiar, fie să fie pregătiți să devină servitori pe viață sau mutilați pentru plăcerea Stăpînilor lor.

4.-Și nu vă faceți griji: adevărații sclavi masochiști acceptă și adoră acest tip de comportament, căci doar așa pot pluti pe culmile extazului veritabil! :) E o lume ciudată, ce să-i faci!...

Cum am devenit sadic profesionist III

După experiența avută cu cei doi sclavi din Maramureș, și în urma lecturării lucrării despre dominare, mi-am schimbat total atitudinea. Am început să caut mai ales sclavi puternici, cu dotare sexuală foarte mare, musculoși pe cît posibil, sau femei uriașe, opulente, cărora îmi făcea deosebită plăcere să le simt carnația tremurînd sub tălpile mele. Am devenit disprețuitor, arogant, neîndurător cu sclavii, și foarte materialist, pe deasupra. Nu mă mai deplasam decît dacă mi se asigura transportul și doar dacă mi se promitea un tribut destul de consistent. Am observat abea atunci, cu stupoare, cît de puțini Dominatori existau pe piață, cît de doriți și căutați erau, și cît de mult se puteau coborî unii doar pentru a avea parte de o ședință de umilire. Și mi-am dat seama că nu avea rost să îmi pierd vremea cu toți nehaliții, care voiau tortură gratuită, din moment ce eu nu simțeam mare lucru cînd făceam sex cu ei. Modul în care se desfășurau ședințele de tortură și umilire mi s-au schimbat radical. Sexul a devenit complementar, practic fără importanța pe care i-o acordasem pînă atunci. Nu mă mai interesa să ofer plăcere, ci mai ales să ucid plăcerea din sclav/ă, să-i fac doar să sufere cu adevărat. Ședințele mi s-au lungit foarte mult, de la o oră-o oră jumătate, pînă la cinci-șase ore, ba uneori și zile întregi. Nu mai dădeam doi bani pe părerea sclavilor, aplicam doar ceea ce mi se părea mie nimerit și amuzant, și de obicei aplicam mai ales tehnici care știam că nu le fac nici o plăcere, ceea ce îi umilea cu adevărat. De exemplu, pe sclavii gay îi obligam să lingă pizdă de sclavă, mai ales bătrînă, pe cei hetero să își sugă penisurile între ei, îi forțam să înghită urină, să mănînce direct de pe podea, îi penetram cu dildouri groase pe cei care se plîngeau că au curul prea stîmt... Am început să aplic tehnici din ce în ce mai dureroase, făcînd în așa fel încît să îmi aduc sclavii pînă aproape de leșin.
  Bineînțeles că, devenind materialist, am pierdut majoritatea foștilor mei sclavi, peste nouăzeci la sută, căci sărăcia era încă foarte mare. Dar am început să am acces în lumea înaltă, a bancherilor, afaceriștilor, sportivilor, vedetelor de presă, artiștilor, mafioților, politicienilor, etc... Aceștia știau să plătească bine pentru atitudine reală, iar modul disprețuitor în care îi tratam mă făcea căutat, căci eram un soi de curiozitate a momentului. Îi uimea mai ales disprețul meu față de bani, căci eram în stare să-l dau dracului pe bancherul Cutare cu toți banii lui, dacă nu se comporta cum trebuie în ședință. De multe ori am plecat plin de draci și cu buzunarul gol chiar în mijlocul unei ședințe, doar pentru că eram deranjat de intervenția vreunui slujbaș al patronului pe care îl torturam.
 Totuși, să nu se creadă că făceam avere cu tributurile mele. Cum am mai spus, lumea era foarte săracă, și în general nu primeam prea mulți bani peșin. De cele mai multe ori trebuia să mă mulțumesc cu diverse obiecte, alimente, servicii. Am primit odată o jumătate de porc de la un sclav din Alexandria, și era să-mi dau duhul cărînd carnea de la stație acasă. Altădată un patron de la centrul en-gros din Chitila mi-a dat o cutie de banane, de-am mîncat două săptămîni la ele. Am primit haine, bocanci, un geamantan, bani vechi și străini ( colecționam așa ceva), reviste străine, cartele de telefon, un covor, un șezlong,etc.. Dar am avut parte și de vacanțe la mare sau la munte, mese la restaurant, casete video și audio, ciocolată, dulceață, sticle cu băuturi fine, cărți, etc... Mulți voiau să mă „plătească„ în lucruri de care nu aveau nevoie, și asta mă enerva la culme. Dar nu eram chiar așa de materialist, și mai ales cuplurile le torturam practic gratuit, doar în schimbul transportului și a tratației. Eram pe val, ce mai, și credeam că voi rămîne acolo. Dar soarta avea să îmi joace o festă urîtă de tot.

O ȘEDINȚĂ CU TOTUL NECONSENSUALĂ
Atitudinea mea sigur că supăra pe mulți. Există tipi care consideră că oricine are preferințe sexuale diferite de ale majorității trebuie pedepsit, ostracizat, eliminat. Iar eu, deși nu eram tocmai un agresiv în societate, aveam să îmi fac o groază de dușmani, secreți sau pe față. Am început să primesc tot soiul de mesaje de amenințare, ba să fiu amenințat chiar și direct. Nu mă temeam, însă, practicam arte marțiale, și de mai multe ori i-am bătut măr pe cei care îndrăzniseră să mă provoace. Dar mesajele deveneau din ce în ce mai multe, ca şi provocările directe. Ca să scap de stresul lor, m-am mutat în Crîngaşi, sperînd că mi se va pierde urma. Vană speranţă!
  Într-o zi, am primit o invitaţie -cică- din partea unui cuplu tînăr, care mă invita la o şedinţă de tortură undeva în Bucureştii Noi, într-o clădire aflată în construcţie. M-am dus, cu maşina unor tipi, care s-au dovedit a fi nişte bătăuşi ordinari, ce voiau să îmi tăbăcească pielea. Cînd am intrat, cei trei care au intrat odată cu mine au înşfăcat cîte o bîtă de basseball, şi mi-au declarat, rînjind, că cel care avea să fie umilit şi bătut urma să fiu eu! Din nefericire pentru ei, eu aveam reflexe extraordinar de rapide în caz de primejdie, şi l-am atacat exact pe cel mai masiv dintre ei, pocnindu-l cu piciorul în burtă şi apoi în barbă, de a căzut ca o cîrpă. Profitînd de surpriza celorlalţi, i-am secerat şi pe ei, şi după ce i-am trosnit cum trebuie, i-am dezbrăcat şi i-am legat, împreună cu solidul, apoi le-am pus cîte un căluş din funie, şi apoi am început să-i "judec" cum se cuvine, bătîndu-i măr şi umilindu-i în fel şi chip. I-am bătut cu funia pînă ce a dat sîngele din ei, i-am plesnit cu o vargă peste tălpi pînă ce au leşinat de durere, i-am penetrat cu cele mai groase dildouri pe care le aveam, iar unuia i-am înfipt şi o bîtă în cur... Am urinat pe feţele lor, i-am obligat să îşi sugă unul altuia scula, le-am tras şi cîteva picioare în coaie... Eram aşa de pornit, încît eram în stare să-i şi castrez de-a binelea, noroc că mi-am dat seama că nu eram departe de puşcărie!
  Ceilalţi doi tipi, ce rămăseseră de pază lîngă maşină, credeau că eu sînt cel care geme şi se vaită, şi unul chiar a strigat să o lase mai moale, că s-ar putea să mor! :)) Cînd am considerat că i-am exterminat destul pe cei trei nefericiţi, am înşfăcat o bîtă şi m-am repezit după cei de la pază, dar am făcut prea mult zgomot, iar ăia doi au luat-o la sănătoasa înainte să îi pot eu ajunge. Nu mai spun că eram şi groaznic de obosit, şi oricum nu i-aş fi putut prinde. M-am întors ofuscat şi plin de draci, şi, după ce i-am mai altoit un pic pe cei trei foşti bătăuşi macho, mi-am luat catrafusele şi m-am cărat la iuţeală. Mă şi temeam -ce-i drept- că idioţii ăia doi ar fi putut să vină cu vreo gaşcă de vreo cinşpe- douăzeci de haimanale, şi nu aveam cum să rezist .Am încercat să deschid maşina, dar nu aveam cheile, şi oricum nu aveam permis şi numai de probleme cu poliţia nu-mi mai ardea. Am plecat. Mai apoi am aflat că tipii erau din galeria lui Dinamo, deci ofensa era uriaşă. Dar răul fusese deja făcut...

Bye-Bye BUCUREȘTI!
După faza cu bătăușii am început să fiu mai prudent, nu mă mai duceam chiar oriunde. Amenințările au devenit din ce în ce mai dese și ostentative. Am fost amenințat cu cuțitul, mi s-a transmis că există vreo cîțiva tipi dispuși să mă arunce din tren sau în fața tramvaiului, să îmi toarne otravă în mîncare, să-mi dea foc... Ca să mai scap de stres, m-am mutat la Galați, dar reveneam des la București, unde mă întîlneam doar cu sclavi siguri, în locuri sigure. Tot Capitala rămîne fieful sadomasochiștilor, și cea mai bună piață!
  Într-o zi, pe cînd mă duceam spre locația mea de pe malul Lacului Morii, am auzit un scrîșnet de mașină, și de-abea am avut timp să mă feresc de o Dacie albă care încercase evident să mă facă pilaf. Am apucat să văd lîngă șofer moaca unuia din tipii care rămăseseră de pază cînd cu bătăușii, și l-am văzut cum înjura de mama focului că mă rataseră. Mi-am dat seama atunci că Bucureștiul nu-mi mai pria deloc, și era chiar cazul să îmi pierd urma cel puțin cîțiva ani. Puteam să mă lupt chiar și cu mai mulți bătăuși deodată, dar cum mă puteam lupta cu o mașină, sau și mai rău: cu un camion?!  Am lichidat deci toate afacerile din București, și am tăiat-o prin țară, mai ales prin sate din Muntenia, Dobrogea și Moldova. Am rupt orice legătură chiar și cu foștii mei sclavi, căci aflasem că unii dintre ei ofereau informații despre mine, și nu voiam să risc. Am încercat să duc o viață sexuală obișnuită, mai mult hetero, dar sexul obișnuit mi se pare searbăd. După vreo doisprezece ani, m-am hotărît să revin în BDSM (cum îi spune acum), dar începuturile sînt grele și șovăitoare, iar comunitatea BDSM e foarte dezbinată și lipsită de un plan de acțiune. Ca să fii sadic veritabil azi, înseamnă să riști foarte mult. Nu mai spun că nu mai există nici vreun forum serios pentru discuții de gen ,și nici locuri de întîlnire specifice, unde să îți poți expune fanteziile în siguranță. Acest blog își propune tocmai să facă ordine în lumea sadomasochistă și să ofere un plan de acțiune pentru legalizarea BDSM, dar și să popularizeze acei termeni nu prea bine cunoscuți, dar care deosebesc sadomasochismul de alte categorii sexuale.
   Rămîne doar de văzut în ce măsură voi putea să duc la îndeplinire acest vis al meu și -nu mă îndoiesc- al majorității sadomasochiștilor din România. Sper că voi găsi totuși ajutor în acest demers. Cine se mai înscrie la cuvînt?

P.S.: La București nu am mai călcat nici pînă azi. Chiar dacă au trecut vreo cinșpe ani de la întîlnirea cu surprize, tot nu am prea multă încredere în condițiile de acolo!