Odată cu apariția orînduirii feudale asistăm la un declin pronunțat al instituției castrării. Deși încă practicată uneori, ea își pierde rolul de instituție pe care l-a avut în sclavagism. Majoritatea instituțiilor feudale interzic castrarea, iar creștinismul este cel mai drastic: cel care emasculează un alt bărbat poate fi excomunicat, dacă nu spînzurat sau ars pe rug.
Dispariția instituției sclaviei aduce cu ea și un număr oarecare de limitări ale puterii discreționare a clasei nobiliare și unele drepturi ale oamenilor simpli. Astfel sînt considerați oameni -deci avînd suflet și fiind protejați de Dumnezeu- pînă și sclavii ,sau cei mai săraci sau neștiutori oameni, iar drepturile lor sînt garantate deci de Biserică. Se interzice expunerea trupului gol în public, sclavii se pot căsători, au drept la ziua liberă din săptămînă, și nu pot fi vînduți decît împreună cu toată familia. De asemenea, mutilările de orice fel sînt interzise, ca și torturarea organelor genitale, violul este interzis și el, iar sodomia pedepsită cu moartea.
Bineînțeles că oricum au loc și abuzuri, dar cel puțin în teorie mutilări și violuri nu mai puteau avea loc atît de ușor ca în sclavagism. Ca să scape cu viață sau neexcomunicat de răspunderea unei castrări sau sodomii dovedite, un senior trebuia obligatoriu să se călugărească și să cedeze averea sa Bisericii -acest lucru constituind o frînă serioasă pentru eventualii amatori de castrare.
Castrări au loc, dar cu totul și cu totul izolat. În special bandiții sau răsculații castrează nobilii prinși ca o formă supremă de umilire și răzbunare, soții înșelate sau rudele acestora castrează bărbații infideli, prelați ce au dreptul la mari cinuri sau moștenitori de mari titluri sînt îndepărtați de acestea prin castrare, pretendenți la mîna vreunei frumoase ori bogătașe sînt scoși din joc odată cu pierderea bărbăției, etc...
Asta, în Europa creștină. Castrarea se mai practică în lume, la chinezi, japonezi, la indieni, în cele două Americi, în Africa, iar în lumea musulmană la scară mare. Tătarii o practică pentru a insufla groază și a impune plata unui bir permanent. Există chiar o legendă românească unde se amintește de vremurile cînd tătarii ”le tăiau la femei țîțele și la bărbați părțile dedesupt” . Oamenii din ținuturile jefuite (cei mai încăpățînați, se înțelege!) erau mutilați pentru a le oferi celorlalți exemplu despre ce pot păți cei ce nu acceptă dominația tătarilor, dar și pentru a putea fi jefuiți altădată cu mult mai mare ușurință. Bărbații castrați pot munci în continuare dar, fiind mai greoi și fricoși, sînt mai apoi ușor de prins și forțați să spună unde și-au ascuns averea.
Castrarea este încă practicată la scară largă în regiunile unde se mai practică sclavia, în cadrul unor mari imperii, căci mîna de lucru sclavă este încă necesară acolo, ca și măsurile punitive specifice.
SCLAVIA NEAGRĂ
Spre deosebire de frații lor din antichitate, sclavii africani vînduți în Europa și mai ales în cele două Americi sînt mult mai bine tratați decît aceștia. Deși sînt tot sclavi, și pot fi vînduți, bătuți, obligați să muncească doar unde li se spune, și fără să poată deține alte lucruri decît îmbrăcămintea de pe ei, spre deosebire de cei antici, acești sclavi au și drepturi, chiar dacă foarte puține și mai degrabă simbolice, -dar totuși drepturi certe. Mai ales sînt considerați ființe umane cu suflet, iar Biserica îi ia sub protecția ei, ferindu-i -atît cît poate- de excesele criminale ale proprietarilor.
În fiecare duminică au drept la odihnă și merg la slujbă. Nașterea, căsătoria și moartea le sînt slujite de preoți. Au drept de nume de botez și de familie, de căsătorie, și de morminte cu cruce la moartea lor, în vreme ce sclavii antici primeau nume de animale sau lucruri, nu se puteau căsători, iar cadavrele lor erau aruncate animalelor sau îngropate în gropi comune. Sclavii negri au drept la sexualitate proprie (doar hetero) și la viață sexuală regulată. De asemenea, au drept la asistență medicală și au proprii lor vraci, dar și acces la medicul uman, cînd situația o cere. Contrar a ce se crede, nu puteau fi pedepsiți decît în urma unui proces în care li se stabilea vina, întotdeauna fiind asistați și de un preot, iar pedepsele erau stabilite clar, în coduri de legi specifice. Erau însă interzise pedepsele cauzatoare de moarte (cu excepția cazului cînd se impunea pedeapsa capitală), de infirmități permanente, cele degradante sau cu caracter sexual.
Un sclav nu putea fi posedat de un alt bărbat, sau de vreun animal. Nu putea fi lovit intenționat peste organele sexuale, nu i se putea amputa intenționat vreun membru oarecare, și nu putea fi biciuit măcar pînă la moarte, oricît ar părea de ciudat. Bicele supraveghetorilor aveau mai degrabă rolul de a accelera ritmul muncii, de a potoli spiritele încinse, de a sparge încăierările sau de a atrage atenția prin pocnete cînd trebuia dată vreo poruncă nouă unor sclavi mai îndepărtați. Deși biciul este considerat astăzi drept un simbol al exploatării nemiloase a sclavilor, erau totuși rare cazurile cînd el era folosit pentru pedepsire, și atunci doar în urma unui proces în care sclavul avea -teoretic- dreptul să se apere, iar biciuirea nu trebuia să îi genereze moartea sau infirmități permanente.
Puterea discreționară a stăpînilor de plantații era înfrînată și în alte cazuri. Sclavul avea drept la pudoare, nu putea fi expus niciodată gol în public. Fetele și femeile sclave nu puteau fi violate nici măcar de către stăpîn, ba chiar acesta nici nu avea voie să aibă relații sexuale cu ele. Aici însă Biserica închidea ochii mai întotdeauna! Un sclav nu putea fi vîndut decît împreună cu familia sa. De asemenea, sclavul era totuși proprietarul hainelor de pe el și a lucrurilor primite în dar de la stăpîni sau de la Biserică.
Cît despre castrare... nu era voie să fie practicată nici măcar atunci cînd sclavul viola chiar și vreo femeie albă. Dacă aveau loc asemenea operații, ele aveau loc clandestin, urmate în mod invariabil de uciderea celui castrat, Căci -după cum am mai precizat- Biserica îl excomunica pe omul care a castrat un bărbat de orice rasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu