CASTRAREA ȘI EMASCULAREA UMANĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI (II) Castrarea în sclavagism

În societățile tribale primitive, castrarea era destul de rar întîlnită. Mai ales datorită faptului că era practicată arhaic, cu instrumente de os, lemn sau piatră, și după mertode barbare, sîngeroase și neigienice, care lăsau victimelor puține șanse de supraviețuire. Pentru ca emascularea să devină o practică realizată științific, a fost necesară apariția statului sclavagist, prin unirea mai multor triburi de indivizi foarte puternici, inventivi și războinici, ce puteau astfel strînge armate foarte mari, puteau acumula bogății și mari suprafețe de teren arabil, ce nu puteau fi lucrate decît de armate întregi de sclavi.
  Sclavia propriu-zisă a fost generată de apariția a două mari areale ocupaționale: agricultura extensivă și construcțiile de mari dimensiuni. Apariția marilor proprietari de pămînturi a generat și o goană fără limite după mîna de lucru ieftină, iar construcțiile uriașe (fortărețe, cetăți, drumuri pavate, piramide, ziduri de apărare, mari temple, statui megalitice, diguri, porturi, etc...) nu se puteau realiza cu rapiditate decît cu ajutorul unui număr cît mai mare de sclavi. Astfel a apărut instituția sclaviei, ca o ramură a economiei extrem de profitabilă. Au apărut procuratorii de sclavi, școlile de sclavi, supraveghetorii de sclavi, castratorii profesioniști de sclavi, torturatorii, legislația specifică sclaviei, pedepsele specifice sclavilor, războaiele de jefuire și strîngere de sclavi, etc...
  Odată cu apariția instrumentelor de metal, castrarea intră în uzul vremii ca o ocupație rentabilă. Nu se mai castrează de obicei barbar, îndepărtîndu-se testiculele cu tot cu scrot, sau tot aparatul genital, ci doar testiculele și/sau o parte din penis. Castrarea nu trebuie să îl împiedice pe sclav să lucreze, sau să necesite o prea mare perioadă de refacere, căci sclavul trebuie totuși hrănit chiar și cînd nu lucrează, iar asta înseamnă bani pierduți!
  Apar castratorii umani pricepuți, instrumente de tăiat fine, din metal, butuci speciali de imobilizare a victimei, metode de cauterizare a rănilor, metode de refacere rapidă a sclavului castrat, lazarete speciale unde aceștia își revin după operație. Apar pomezi ce grăbesc cicatrizarea rănii sau care îndepărtează muștele și viermii din rană, etc...

DE CE ERAU CASTRAȚI SCLAVII

  Castrarea și emascularea sclavilor nu se practicau chiar peste tot. La popoarele considerate barbare (gali, britoni, scandinavi, daci, panoni, roxolani, celți, germani, etc.) aceasta era interzisă, de obicei. În cel mai bun caz, un sclav putea fi castrat înainte de a fi ucis, ca o formă supremă de umilire, Doar sclavii care deserveau anumite temple, sau cei care păzeau gineceurile regale puteau fi castrați, dar de obicei, la cerere, căci asemenea paznici erau foarte bine tratați, comparativ cu frații lor de captivitate. Existau ce-i drept unele triburi barbare unde sclavii erau castrați în totalitate, dar foarte puține. De obicei barbarii respectau virilitatea și admirau curajul și munca fizică, deci și numărul sclavilor era foarte mic ,și nici nu se aplica castrarea asupra lor căci se credea că prezența sclavilor castrați atrage mînia zeilor sau spiritelor protectoare ale vitejiei și virilității.
  Castrarea se practica însă extins în toate marile imperii, unde nevoia de lux și desfrîu a dus la apariția unor vaste domenii economice destinate satisfacerii luxului și desfrîului. Marile civilizații deveneau din ce în ce mai rafinate, atît în domeniul artei, gastronomiei, protocolului, vestimentației,cît și în domeniul sexualității. Civilizația cere rafinament, strălucire, culoare, picant, lene, opulență. Armate întregi de luptători, servitori și sclavi stau la dispoziția celor care au norocul de a face parte din marile familii alese de zei! În asemenea imperii, nevoia de trai bun cere ca sclavii să constituie o marfă extrem de căutată, bine plătită (procuratorilor) și exploatată la sînge. Iar sclavii, considerați de toată lumea drept obiecte vorbitoare (deci trupuri fără suflet) trebuie să se supună orbește la orice poruncă sau capriciu al stăpînilor, chiar dacă din aceasta li s-ar putea trage îmbolnăvirea, mutilarea gravă sau moartea.

  Nu se știe sigur cum ajungeau sclavii din oameni liberi și cu conștiință biete mașini fără suflet, fără demnitate și fără a avea dreptul la protecția vreunei zeități, însă astfel ajungeau, marea lor majoritate. Pe lîngă teribilele suplicii pe care le îndurau în asprele și demonicele „școli,, de sclavi, unde erau forțați să devină homosexuali, să se lase posedați sexual de animale, să bea urină, să mănînce pămînt, viermi, fecale și alte murdării, să fie violați de femei, să suporte fel de fel de lovituri și privațiuni -lucruri care aveau un impact deosebit asupra psihicului, zdrobind voința omului definitiv- se pare că mai exista și o componentă rituală. Putem presupune că vreun preot sau șaman executa vreun ritual prin care în mod simbolic sufletele celor supuși caznelor erau predate zeilor, și nu mai puteau fi recuperate decît tot prin voința zeilor. E foarte posibil și ca la început sclavii să fie drogați și ei să se trezească după un anumit timp de sclavie sub influența drogurilor, fără să-și dea seama ce s-a întîmplat între timp.
  Cert este că amenințarea cu castrarea, sau chiar castrarea propriu-zisă, erau uzuale și nu erau considerate în genere pedepse, de către stăpînii de sclavi, ci doar operații benigne de liniștire a celor prea ațîțați. În caz de zvon de revoltă a sclavilor, castrarea în public a cîtorva dintre ei era de obicei suficientă pentru a-i potoli pe cei prea porniți. Sclavii însă suportau destul de ușor ideea că au fost castrați, și asta din cauza faptului că -cu excepția sclavilor tineri și frumoși, care erau utilizați ca amanți homosexuali ai stăpînilor (mai rar ai stăpînelor)- ceilalți sclavi de obicei nu aveau deloc drept la viață sexuală proprie, și nici nu își puteau alege sexualitatea. Ei puteau fi posedați sau torturați oricînd sexual de către stăpînii lor, chiar dacă acest lucru nu le făcea plăcere, căci sclavul nu avea dreptul la fericire, la mulțumire, la demnitate, și nici nu avea drept de alegere. El trebuia să fie ceea ce considera stăpînul său că trebuie să fie. De asemenea, nu avea nici dreptul la căsătorie, la viață sexuală proprie (nici măcar homosexuală sau zoofilă), și nici la libido. O simplă erecție nesupravegheată putea duce la castrarea lui pe loc, fără nicio judecată. O privire lubrică aruncată stăpînei, stăpînului sau vreunui servitor ori servitoare -la fel. Iar motive de a hotărî castrarea vreunui sclav erau cu duiumul, și stăpînul nu datora niciun fel de justificare, nimănui.

  Astfel, un sclav putea fi castrat pentru că avusese o erecție ,sau răspunsese urît stăpînei sau supraveghetorului, putea fi castrat dacă era numit la paza gineceului, dacă avea vreo boală sexuală sau se rănea la penis sau testicule. I se putea reteza sau scurta penisul dacă îl avea mai lung ca al stăpînului, sau tăiate testiculele prea mari, dacă urina prea des, dacă era prins masturbîndu-se, dacă era prea iute, sau dimpotrivă prea leneş, dacă fugea sau încerca să fugă, dacă era descoperită vreo armă asupra lui, dacă minţea, dacă greşea în realizarea vreunei activităţi, etc... Sabia lui Damocles a castrării atîrna deci în permanenţă asupra sexului sclavilor, iar abstinenţa forţată îi făcea să accepte cu destulă uşurinţă faptul că nu mai sînt bărbaţi, deşi operaţiile erau încă dureroase şi mai ales definitive. Pentru mulţi era chiar o binecuvîntare, căci aşa scăpau de stresul aşteptării momentului castrării şi se simţeau eliberaţi de o povară.
  Însă să nu se creadă că orice sclav era în mod automat destinat castrării, mai devreme sau mai tîrziu, căci acest lucru nu era deloc economic. Pe lîngă faptul că necesita un scopitor profesionist şi o mare perioadă de refacere (cînd sclavul era practic hrănit doar o dată pe zi, şi cu foarte puţină mîncare, dar nici nu putea munci -deci tot pagubă însemna!) -sclavii castraţi deveneau greoi şi leneşi, nemaiavînd pentru ce parte a corpului generatoare de plăceri să îşi facă griji. Deveneau placizi, înclinaţi spre reverie, spre somn, rezistenţi la bătaie, şireţi şi plîngăreţi, iar aspectul lor devenea urît şi se îmbolnăveau mult mai uşor decît ceilalţi. Astfel de sclavi valorau întotdeauna mai puţin, cu excepţia cazului cînd erau artişti sau artizani buni, şi îşi puteau permite să fie mai leneşi. Altfel, castrarea era mai degrabă o ameninţare, sau era utilizată ca formă de manifestare a puterii, cînd erau capturaţi  soldaţi din elita vreunui stat rival sau conducători ai acestuia
  Pe zidul unui templu egiptean apare o frescă care relatează cum soldaţilor luaţi prizonieri de armata unui faraon li s-au tăiat în întregime penisurile şi mîinile drepte, decăzîndu-i astfel definitiv din rangul de razboinici virili şi viteji la acela de mutilaţi. Avem de-a face aici cu o castrare punitivă, şi putem presupune că aceşti foşti soldaţi mutilaţi au devenit mai apoi sclavi.

  Castrarea nu se aplica însă doar sclavilor. Existau preoţi castraţi benevol, ce slujeau la anumite temple ale unor zeităţi feminine, asistaţi de slujitori de asemenea castraţi. Rivalii în dragoste reuşeau uneori să îşi scoată adversarul din joc castrîndu-l. Tot aşa, moştenitorii vreunui nobil bogat planificau şi duceau la îndeplinire castrarea vreunui frate sau văr rival, ce devenea astfel nedemn de tron sau de titlul de nobleţe. Soţii înşelate puteau pune să le fie castraţi soţii infideli, sau un soţ gelos să pună să fie castrat amantul soţiei prins asupra faptului, etc...
  Însă în nicio altă epocă istorică nu s-a mai dezvoltat o instituţie a castrării atît de completă şi de bine pusă la punct ca în epoca sclavagistă.